La şcoala economiei, dintotdeauna şi oriunde în lume, de la parlamente la oamenii care duc greul, învăţămintele se desprind mai cu seamă din greşeli. Cu o condiţie: să fie diagnosticate corect greşelile.
Ieri, 9 mai, s-au împlinit 15 luni de
când ROBOR-ul şi IRCC-ul, cei doi indicatori folosiţi în formula de calcul al dobânzilor la creditele acordate populaţiei, au intrat într-o cursă contra
cronometru, neanticipată de cei câţiva politicieni care au avut ideea
acestui „dualism”. Şi care, în 2019, au convins puterile statului să le accepte
ideea şi, mai mult, s-o promoveze ca normă de drept. Au fost săvârşite astfel
cel puţin trei mari greşeli.
Prima greşeală: au intrat în conflict cu
Constituţia. Pentru că au vrut să scoată ROBOR-ul din formula ratei
dobânzilor la credite şi să-l înlocuiască definitiv cu IRCC-ul. Au reuşit
pentru populaţia care urma să contracteze credite începând din mai 2019. Nu
însă şi pentru cei care aveau deja credite în derulare. Şi care
rambursau rate cărora li se aplica formula de calcul „ROBOR plus MARJA
BANCII egal DOBÂND”. De ce n-au reuşit? Constituţia a consfinţit ca normele de
drept cu caracter civil să nu poată fi aplicate retroactiv. La ce s-a ajuns? La
două formule de calcul pentru debitori ai băncilor cu aceleaşi drepturi
dar care s-au trezit cu obligaţii de plată diferite.
A doua greşeală: nu şi-au înţeles - atunci! -
timpul. ROBOR-ul, din 2010, când i s-au dublat atribuţiile prin implicarea
acestui indicator în procesul de creditare, şi până în septembrie 2017, nu
deranjase pe nimeni. A şi fost supranumit Mister ROBOR. Pentru că nici el nu
fusese „deranjat” de inflaţie. Participa la compunerea dobânzilor cu rate
„elegante”, între 0,50 şi 0,80 la sută. Inflaţia ce îşi luase
avânt în 2017, care avea să dureze mai mult de doi ani, „l-a înfuriat”. Au
urmat creşteri tot mai mari ale ROBOR-ului, care au scumpit creditele. De aici
a plecat ideea, din 2019, de a i se găsi un înlocuitor. Şi a intrat în joc IRCC-ul.
Căruia i s-a „croit” o formulă de calcul mai convenabilă. Chiar mult mai
convenabilă, pentru că efectele inflaţiei erau resimţite imediat de către
ROBOR, dar IRCC-ul la resimţea după două trimestre. Până în 24 februarie 2022,
când a început războiul în Ucraina, a fost cum a fost. De atunci însă, şi până
în ziua de 2 noiembrie 2022, nu a fost zi în care ROBOR-ul să nu urce. În
2 noiembrie, debitorii băncilor legaţi de ROBOR înregistrau o creştere de 8,20
la sută, pe când pentru cei cu IRCC creşterea era jumătate - de numai
4,06 la sută. Ce a urmat? Exces de cereri, aprobate de bănci, de treceri de pe
ROBOR pe IRCC. Fiind ignorat faptul, pe care BNR l-a sesizat şi comunicat
public la timp, că inflaţia nu e veşnică.
A treia greşeală: în noiembrie 2022, când
inflaţia a început să piardă din putere, a început ROBOR-ul să scadă. Şi
a scăzut cum a şi urcat. Zi de zi. Ieri, 9 mai, ROBOR-ul coborâse la 6,65 la
sută iar IRCC era cotat la 5,98 la sută. Şi nu e exclus să vedem, în lunile
următoare, o inversare: un IRCC mai mare decât cotaţia
ROBOR-ului.
Din iulie 2010, când a fost adoptată OUG nr.
50, şi până în ziua de 2 mai 2019, când au intrat în vigoare modificările aduse
OUG 114/2018, prin OUG 19/2019, dobânzile la credite, cele variabile, erau
calculate prin adunarea ROBOR-ului cu marja băncii. Această formulă a fost,
este şi va fi cea legală. Fiind stabilită în 2010, prin OUG. Formula este
restrictivă, fiind aplicată creditelor cu dobândă variabilă. Nu şi celor cu
dobândă fixă.
Să analizăm acum, sub aspect literar şi logic,
articolul 37, lit. a) din OUG 50/2010. Citez: „Dobânda va fi raportată la
fluctuaţiile indicilor de referinţă EURIBOR / ROBOR / LIBOR/rata dobânzii de
referinţă a BNR, în funcţie de valuta creditului, la care creditorul poate
adăuga o anumită marjă, fixă pe toată durata derulării contractului.” Textul,
care este confuz, se cere descifrat. Liniile oblice înlocuiesc conjuncţia sau.
Aşadar, citim: EURIBOR sau ROBOR sau LIBOR sau rata dobânzii de referinţă a
BNR. Ceea ce înseamnă că, pentru creditele în lei, ROBOR-ul este doar o variantă…
alternativa fiind rata de politică monetară.
Cine face opţiunea? Legea nu spune. Aşa că au
ales băncile, de comun acord cu ARB. Decizia a fost: ROBOR-ul şi nu dobânda de
politică monetară a BNR! Dar care ROBOR? Pentru că sunt opt tipuri de ROBOR,
pentru opt scadenţe, de la o zi la 12 luni. Alegerea s-a făcut, în acest caz,
de către bănci, de comun acord cu consumatorii de credite. În unele contracte
opţiunea a fost pentru scadenţa la o săptămână, în altele pentru o lună, trei
sau şase luni. Cele mai multe preferinţe fiind pentru scadenţa la trei luni.
Faptul că a fost preferat ROBOR-ul, înaintea dobânzii de politică monetară,
exprimă nu doar o alegere înţeleaptă, ci una fundamental raţională.
Am găsit, între documentele personale, câteva
notaţii din 2010, făcute în pregătirea unei intervenţii televizate. Ideea era
că alegerea, ce ar fi fost perfect legală, de a se renunţa la ROBOR în favoarea
dobânzii-cheie a BNR, ar fi fost de-a dreptul dramatică. Fiindcă Banca
Naţională, când urcă ori coboară dobânda de politică monetară, se uită întâi la
cerinţele legităţilor economice obiective. Şi, în egală măsură, se uită la ce i
se cere în legile ţării. Iar legile ţării o obligă să judece doar raţional, din
perspectiva obiectivului său fundamental – stabilitatea preţurilor. Şi a unui
obiectiv ce îşi subsumează toate atribuţiile BNR – stabilitatea financiară. A
fost, deci, corectă preferinţa băncilor, împreună cu ARB, de a alege prima
variantă: ROBOR-ul.
